25 Noiembrie 2010
Doarme legănată pe genunchii mei în timp ce scriu, într-o pozitie care v-ar aduce negreşit zâmbetul pe buze. Şi-mi sună ciudat când mă gândesc la faptul că noi – mamă şi fiică - ne-am născut în…secole diferite! Vreau să văd partea plină a paharului pentru copilul meu şi-mi spun că lumea ei, lumea noastră de azi, nu e totuna cu cea în care valorile sunt inversate, în care ne creştem copiii cu teama ca modelele oferite la orice pas de mass-media sunt departe de aspiraţiile oamenilor cu cei 7 ani de acasă, că şcoala în care urmează să păşească ar putea să le ofere, înainte de şansa de a învăţa, neşansa de a face cunoştinţă cu drogurile şi prostituţia… Mă mint, aşadar, şi alung pe moment din mintea mea ceea ce nu aş vrea să simtă vreodată, deşi îmi dau seama că nu asta înseamnă a o proteja ori a gândi constructiv pentru ea.
Vreau să cred că înca mai pot face ceva, atât cât îmi stă în putere, pentru ca lumea fiicei mele să fie cea în care forţa binelui are şanse reale să clădească mai mult decât distrug ipocrizia, libertatea prost înţeleasă, ignoranţa, minciuna, incultura. Lumea în care Violeta mea poate deveni peste timp una dintre femeile educate, echilibrate, libere în gândire, capabile să schimbe destine în bine. Femei în toată puterea cuvântului, care stiu sa pretuiasca viata.
Asta e lumea la care visez şi despre care Violetei, negreşit, îi va povesti puţin câte puţin, zi de zi, mama ei. Poate că şi tu eşti mamă sau speri să-ţi ţii pruncul în braţe într-o zi, şi dacă da, cred că avem acelaşi vis şi dorinţa de a-l trăi cât mai curând: o lume mai bună, mai curată la minte şi la trup, pentru tine, pentru copiii tăi, pentru toţi cei dragi. Aşa să ne ajute Dumnezeu!
Andreea Marin
